FLORIN BUSUIOC cauta raspunsuri la intrebarile FIICELOR sale

FLORIN BUSUIOC cauta raspunsuri la intrebarile FIICELOR sale

"Oare eu cand oi fi reusit sa inteleg ca norii-s mai aproape si luna hat, departe, in spatele lor?"

A fost odata ca niciodata, 12 martie. O data ca nici o data. Data la care Natalie, copila frumoasa si nastrusnica mijea incetisor ochii spre o lume plina de mister. Cand a deschis ochii mari pentru prima data, si-a dat de-o fata usor confuza, dar fericita, fata mea, adica, parca ii venea sa intrebe „Unde ma aflu?”.

A trecut ceva vreme si pe la vreun an si jumatate, in timp ce ma plimba seara pe strada noastra, a spus hotarat: „Uite, luna! E a mea”. Dupa care, m-a intrebat, „Daca luna cade pe nori, norii fac buba?”. Si iata cum, prin intrebarea ei, imi demonstra ca are o perceptie foarte corecta despre asezarea in spatiu a tuturor lucrurilor. M-am gandit atunci la mine. Oare eu cand oi fi reusit sa inteleg ca norii-s mai aproape si luna hat, departe, in spatele lor. Sa tot fi avut vreo 14 ani?

Trecura anii, vreo doi la numAr si iat-o pe fetita de trei ani jumate mergand cu tatal ei pe aceeasi strada si oprindu-se deodata in loc ii zice: „Hai sa ne oprim sa stam de vorba!” „Bun, sa vorbim”, spun eu, cu o oarecare teama ca n-oi putea sa fiu la inaltimea conversatiei. „As vrea sa merg pe luna”, imi spune ea. „Cum sa fac?”. Doct si cu un aer superior ii explic cat pot de bine cum e cu distantele, cu gravitatia si cat e de complicat. Fetita zice „Stiu ca nu pot sa zbor, dar n-as putea merge cu ceva?”. „Pai nu prea poti”, ii zic. „Masinile nu zboara, tramvaiele merg pe sine, avioanele nu ajung pana acolo”. La care ea, destul de insistenta, ma-ntreaba: „Mai tati, dar n-ati inventat si voi ceva sa ajungem pana acolo?”.

Timpul trece si fiecare zi naste o noua intrebare. Fiecare zi imi demonstreaza ca nu reusesc sa tin pasul. Iscoditor am fost si eu, dar nu chiar din frageda pruncie si ca sa pot sa fac fata, trebuie sa aflu, sa ma documentez, sa fac conexiuni rapide si sa fiu mereu atent in jurul meu.

Acum cateva luni, am aflat de la fiica mea ca dragonii erau de fapt pterodactili, iar oamenii, cand au gasit scheletul lor in pamant, au facut o poveste si-au confundat pasarea preistorica cu dragonii scuipatori de foc.

De-o luna si ceva alti ochi frumosi si iscoditori se deschid spre lume, Catinca, cea de-a doua fata, ce seamana ca apa-n picaturi cu Natalie. Deja banuiesc intrebari fara numar in ochisorii ei si-astept destul de panicat sa puna prima intrebare.

Povestea mea n-are sfarsit. E un lung sir de intrebari, multe fara raspuns, dar concluzia ce-o trag din poveste este ca esential, nu e sa stii raspunsul la intrebari, ci intotdeauna sa pui intrebarile corecte.
 

Alte articole din aceasta categorie

 

Cel mai vizualizat articol din aceasta categorie